Alpinism
 Menu
:: Home
:: Alpinismul
:: Grade
:: Ca?arare


Alpinismul īn Romānia

Datorită configurației geografice, în România se pot practica tot timpul anului doar două din cele trei tipuri de activități: drumeția montană și cățărarea pe stâncă (sub-ramură a alpinismului).


Alpinismul și schiul de tură se pot practica doar iarna, când există cele trei elemente definitorii: zăpada, stânca și gheața.

Se poate spune că mersul pe munte în România a apărut o dată cu apariția primului club de munte în Brașov: ”Siebenburgischer Alpenverein in Kronstadt” (SAK), 1873. Câțiva ani mai târziu (1881), la Sibiu s-a înființat cel care avea să devină până în 1948, cel mai mare club de munte de pe teritoriul României: Siebenburgischer Karpaten Verein (SKV).

Primul club românesc care a avut ca obiectiv parcurgerea unor trasee dificile/tehnice în țară și care a organizat primele școli românești de cățărare pe stâncă, a fost Clubul Alpin Român (CAR), înființat în 1934.

După al doilea război mondial și până în 1996, România a fost singura țară din lume (cu excepția URSS) în care alpinismul și cățărarea pe stâncă au fost reorganizate exclusiv ca sporturi competiționalr, în stil sovietic, cu concursuri locale/regionale/naționale, cupe, clasamente și campionate (așa numitele ”alpiniade”).

În Carpații românești, mai precis în munții Bucegi și Piatra Craiului, în paralel cu dezvoltarea cățărării pe stâncă și a alpinismul hivernal, s-a dezvoltat o activitate montană unică, cel puțin în Europa, dacă nu și la nivel mondial: mersul pe brâne și văi de abrupt cu pietriș și fără zăpadă (vara).

Aceste trasee sunt mai grele decât drumeția montană, dar nu se încadrează ca trasee de alpinism (lipsește zăpada/gheața) și nu sunt nici de cățărare pe stâncă (pentru că pasajele de cățărare sunt puține, scurte și cel mai adesea se ocolesc). În plus, majoritatea acestor trasee sunt în zone cu vegetație bogată (jnepeni), cu obstacole atipice alpinismul.

În acest moment nu există un termen încetățenit în limba română care să definească această activitate specifică Carpaților românești, deși s-au vehiculat de-a lungul anilor numeroase variante: ”carpatism” (propunere încă din anii 30), ”bucegism”, ”nemarcate” (prin opoziție cu traseele marcate, de drumeție montană).